Paul din Tars: Arheologi pe urmele Apostolului neamurilor

Opiniile sunt împărţite asupra lui Paul. Pentru unii, este cel mai mare dintre toţi apostolii; pentru alţii, este un falsificator al mesajului lui Cristos. Performanţa sa istorică fără pereche este de necontestat. Unii au văzut în ea o „procesiune a lui Alexandru răsturnată”. Dacă armata macedoneană a dus cultura greacă până la Indus, lumina lui Cristos a venit prin Paul din Răsărit până la Roma, poate chiar în Spania. A început cu misiunea către neamuri; prin el, o sectă evreiască a devenit cea mai mare dintre toate religiile lumii. Aşadar, este absolut legitim să-l numim al doilea fondator al creştinismului. A muncit fără încetare pentru atingerea acestui obiectiv. El a parcurs peste 30.000 de kilometri – parţial pe reţeaua bine dezvoltată de drumuri romane, parţial pe scândurile clătinându-se ale navelor antice, o alternativă mai riscantă: de patru ori, după cum ştim din scrisorile sale şi din Faptele Apostolilor, a suferit naufragiul. Nimic însă nu l-a împiedicat să continue să vestească evanghelia: nici diverse şederi în închisoare, nici biciuirile, persecuţia constantă şi chiar o lapidare căreia i-a supravieţuit, nici măcar boala lui, probabil malarie. Astfel, bărbatul din Tars este o minune a puterii voinţei şi a tăriei credinţei.
Însuşi Paul, în Scrisoarea către Romani, s-a intitulat „slujitor al lui Cristos Isus, chemat [să fie] apostol, ales [ca să vestească] evanghelia lui Dumnezeu” (Rom 1,1). Dar evanghelia despre moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu Isus, pe care el a proclamat-o, a fost oare într-adevăr învăţătura autentică a Nazarineanului? Creştinătatea dispută în acest sens de aproape 2000 de ani.
Pentru ebioniţii iudeo-creştini, el era deja Anticristul, deoarece a dus evanghelia la neamuri şi, pe deasupra, s-a abţinut să-i facă circumcişi. Ereticul Marcion (85-160) a respins la rândul său fiecare element evreiesc al credinţei: din cele patru Evanghelii, a considerat-o valabilă doar pe cea după sfântul Luca, iar din scrisorile apostolilor, doar scrisorile lui Paul, desigur, într-o versiune „dez-iudaizată” de el. Sfântul Augustin (354-430) s-a convertit când l-a citit pe Paul, în timp ce Martin Luther (1483-1546) s-a referit la Scrisoarea către Romani în revolta sa împotriva Bisericii. Teologii de astăzi îl acuză că a gândit anacronic şi că l-a înţeles greşit pe Apostolul neamurilor. Când Paul a scris că numai credinţa duce la mântuire, el a respins reglementările stricte ale purităţii Legii mozaice, însă nu operele de binefacere şi eforturile de a sfinţi viaţa de zi cu zi, aşa cum învaţă Biserica Catolică. Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) l-a făcut pe Paul ţinta polemicii sale antisemite şi anticreştine. Tocmai pe vestitorul iubirii lui Dumnezeu, el l-a numit un „geniu al urii”; prin el, evreii s-ar fi răzbunat pe romani şi civilizaţia antică s-ar fi supus unei „morale a sclavilor”. Adolf Hitler, care îl considera pe Isus un „arian” şi creştinismul primar drept o „mişcare de protest faţă de iudaism”, a fost de acord cu el din toată inima. Astăzi, pe de altă parte, este la modă să-i imputăm lui Paul că ar fi fost un agent al romanilor care l-a interpretat pe revoluţionarul evreu Isus ca „fiu al lui Dumnezeu după modelul elenistic” pentru a dezamorsa o mişcare mesianică explozivă.