Cand plange Dumnezeu. Cel Atotputernic nu este nici orb si nici surd la suferintele noastre – Viata crestina

Daca Dumnezeu este dragoste, de ce exista suferinta? Care este diferenta dintre a ingadui si a impune un anumit lucru? Cand se intampla lucruri rele, cine se afla in spatele lor—Dumnezeu sau Diavolul?Cand suferinta ne invadeaza viata, intrebari ca acestea cer un raspuns imediat. Din perspectiva noastra, suferinta nu are nici un sens, mai ales atunci cand credem intr-un Dumnezeu al dragostei si dreptatii.Dupa mai mult de treizeci de ani petrecuti in scaunul cu rotile, experienta intima avuta de Joni Eareckson Tada in ce priveste suferinta ii permite o intelegere aparte a intentiilor pe care Dumnezeu le are cu privire la noi atunci cand trecem prin suferinta. In Cand plange Dumnezeu, impreuna cu prietenul ei de-o viata, Steven Estes, ea nu se multumeste sa ne ofere raspunsuri facile, care nu ne-ar fi de nici un folos in momentele dificile prin care trecem in viata. Dimpotriva, cu fermitate, dar nu mai putin cu compasiune, ei ne reveleaza un Dumnezeu suficient de mare pentru a ne intelege suferinta, suficient de intelept pentru a o ingadui—si suficient de puternic pentru a o folosi in vederea unui bine mai mare decat ne-am putea noi imagina vreodata.”Joni Eareckson Tada si Steven Estes ne ofera o analiza centrata in Dumnezeu a scopurilor pe care El le are in durerile si necazurile fiintei pe care a plamadit-o. Aceasta carte poarta in filele ei o energie extraordinara, si nu trebuie sa te afli in suferinta atunci cand o citesti pentru a ajunge, la sfarsitul lecturii ei, imbogatit si incurajat in mod deosebit.”

—J. I. Packer

“Suferinta reuseste sa afecteze modul in care Il percem si Il apreciem pe Dumnezeu. Insa nu si dupa citirea acestei carti. Cu ajutorul a doi oameni care au strabatut negura pentru a-L vedea pe Dumnezeu cu claritate, chiar si atunci cand acest lucru durea, suntem calauziti spre cunoasterea dragostei Sale, a lacrimilor si, in cele din urma, a bucuriei Sale.”

—Dr. Joseph Stowell

“…o carte remarcabila, pentru o lume care rareori da piept cu «de ce»-urile si «pentru ce»-urile suferintei… Gasim aici teologie practica, in cea mai buna forma a ei.”

—George Grant

Cuprins

Multumiri speciale pentru…

Inainte de a incepe

Unu: Stiu ce inseamna suferinta

Sectiunea I: Cine este acest Dumnezeu?

Doi: Extaz debordant

Trei: Dumnezeul care sufera

Patru: Chiar se asteapta El ca eu sa sufar?

Cinci: Incercari mari si mici

Sase: Rufele murdare ale cerului?

 

Sectiunea II: Ce vrea El sa faca?

Sapte: Cateva motive

Opt: Cel mai bun raspuns pe care-l avem

Noua: Sa intelegem suferinta

 

Sectiunea III: Cum pot rezista?

Zece: Strigatul sufletului

Unsprezece: Sa dobandim o stare de multumire

Doisprezece: Suferinta fara leac

Treisprezece: Suferinta a disparut

 

Epilog: Inainte sa lasi din mana aceasta carte

 

Sectiunea IV: Anexe

 

Anexa A: Versete despre mana lui Dumnezeu in suferintele noastre

Anexa B: Versete despre scopul lui Dumnezeu in suferintele noastre

Anexa C: Stie Dumnezeu ce e durerea?

 

Note

 

Capitolul Unu

 

STIU CE INSEAMNA SUFERINTA

 

Seara aceea africana arata si mirosea a smoala. Numai raza unei lanterne ne lumina calea. Am incercat sa-mi reprim dezgustul provocat de mirosul de gunoi, avand grija totodata sa inaintez cu mai multa atentie, insa tovarasul meu nici nu se gandea la asa ceva. Dand la o parte bucata de panza groasa, indrepta fascicolul de lumina spre spatiul intunecat si intra. L-am urmat in scaunul cu rotile.

 

Cand bucata de panza cazu la loc in spatele meu, zgomotele estompate ale strazilor mahalalei ramasera in urma. Acum nu ma mai puteam ajuta decat de ochi. Insotitorul meu ridica lanterna mai sus, luminand o tanara femeie cu parul si pielea la fel de negre ca si umbrele din jur. Femeia nu avea maini. Adunate stramb sub ea, pe o mana de paie, picioarele ii erau ca niste crengi subtiri. Insa nu acestea mi-au retinut privirea. Pe drumul spre locul in care ne aflam acum, vazusem nenumarati oameni care, in urma poliomielitei sau a amputarilor, aveau cioturi in loc de maini sau cioate batatorite in loc de picioare. Toti, fara casa. Tetraplegicii, ca si mine, nu supravietuiesc in Ghana, Africa vest-ecuatoriala, cu atat mai putin de-a lungul strazilor acestui mizerabil focar de infectie din capitala Accra. Aceasta o reusesc numai aceia suficient de puternici pentru a-si purta de grija singuri, pe strazi. Strazi imbibate cu urina si pline de maldare de gunoaie in putrefactie.

 

Fascicolul de lumina al lanternei tovarasului meu ilumina micul bordei si, in momentul in care tanara femeie ma zari, pe fata ei cu trasaturi tipic africane rasari un zambet larg. Ochii ei intunecati stralucira in lumina atunci cand adresa acelasi zambet tovarasului meu. Il cunostea bine pe acest pastor african a carui misiune era de a iesi pe strazile orasului pentru a-i gasi pe orbi si schiopi.

 

Pastorul isi drese glasul pentru a face prezentarile. “Ama”, incepu el cu un accent britanic, “as vrea sa ti-o prezint pe prietena mea americana, Joni”. Femeia imi intoarse salutul in dialectul tribului ei. Mi se spusese ca Ama, cetatean al acestei foste colonii britanice, intelegea limba engleza, asa ca discutia noastra se desfasura ca si cum am fi stat in jurul mesei, servindu-ne ceaiul. Da, eram bucuroasa sa o intalnesc pe ea si pe prietenii ei de pe strada. Da, calatoria noastra fusese lunga, dar era o placere sa-i cunoastem. Grupul nostru de la misiunea Joni and Friends (JAF Ministries) se afla acolo pentru a le darui ei si prietenilor ei scaune cu rotile. Dorea sa ne insoteasca afara, in strada? Da. Iar pentru aceasta, era amabila sa-mi zambeasca, ca eu sa-i pot vedea zambetul tot restul serii? Am ras impreuna. Da, era.

 

Am fost captivata. Inima mi-a fost captata, da, de acea tanara africana care a ajuns pentru mine simbolul crestinilor cu dizabilitati de pe strazile orasului Accra, dar si de acel pastor inarmat cu o lanterna, care alesese sa-si petreaca zilele alaturi de scursurile pamantului. Duhoarea ce emana din gunoaiele in putrefactie plana greu peste strazi, insa cele cateva minute petrecute alaturi de Ama, ca un miracol, au transformat-o intr-o mireasma de viata.

 

Am iesit din adapostul acoperit cu prelata si am fost inghititi de intunericul noptii. Urmam lumina lanternei traversand strada murdara, ocolind gropile din asfalt. Prietenii mei de la JAF—cei care adusesera carje si scaune cu rotile—m-au ridicat si m-au asezat pe trotuarul opus. Unde mergem? Urmariti lumina lanternei!

 

Din umbra unei strazi inguste aparura doi adolescenti tarandu-si picioarele contorsionate. Supravietuitori ai poliomielitei, m-am gandit, in timp ce se alaturara grupului nostru. Am ajuns din urma o femeie imbracata in vesminte traditionale, ce inainta intr-un scaun subred cu rotile. Un barbat in varsta de optzeci de ani, fara picioare si nu mai inalt de 90 de centimetri, aparu de dupa coltul strazii si-mi adresa un zambet larg. M-am oprit. Veni la mine si imi intinse ciotul unei maini, ca sa ma salute. M-am aplecat ca sa-i ating mana cu degetele mele paralizate, amuzandu-ne amandoi de ciudatenia acelui salut. Atentia ne-a fost atrasa de cantecele si aplauzele care se auzeau pe strada. Pe masura ce grupul nostru inainta, orfanii si cei fara de casa se dadeau la o parte pentru a ne primi in mijlocul lor, sub lumina unui neon. Ajunsesem la un serviciu stradal de inchinare.

 

Noi, occidentalii, ne-am asezat pe banci, privind multimea formata din lepadaturile societatii. “Iar acum, frati si surori crestine”, striga pastorul, “sa salutam cu caldura pe bunii nostri prieteni din America. Ei au calatorit atata drum pentru a ne aduce scaune pe rotile si Biblii!” Au izbucnit urale; apoi, un cantec de bun venit. Tonalitatea joasa si plina de armonie a vocilor africane mi-a strans inima, lacrimile prelingandu-mi-se liber pe obraji in timp ce ascultam cum acei oameni cu dizabilitati aplaudau marturia fiecaruia dintre cei care luau cuvantul citind cate un pasaj din Scriptura. O jumatate de ora plina de lauda la adresa lui Dumnezeu a trecut repede, apoi am fost rugata sa vorbesc.

 

“Va multumesc, prieteni, pentru caldura cu care ne-ati primit”, am spus, oprindu-ma intr-un loc mai liber de pe marginea strazii. Prietenii de la JAF au impins langa mine un scaun pe rotile, ce urma sa fie oferit in dar. “Dumnezeu e bun!” a strigat cineva in timp ce un copil era asezat in acel scaun. Un alt scaun, o alta persoana cu handicap. Mainile incepura sa aplaude in timp ce nenumarate carje si scaune pe rotile erau transferate de la grupul nostru catre grupul lor. Aplauze mai sincopate, puternice si energice. Ama clatina din cand in cand din cap, zambind cu mandrie in timp ce, cu cioturile de la maini, freca bratele imbracate in piele ale scaunului ei. Cativa adolescenti deformati de poliomielita incepura un dans.

 

“Priveste”, am spus unui membru al echipei, “pana si cei care stiu ca nu sunt destule scaune pe rotile pentru toti—pana si ei sunt bucurosi pentru cei care au primit cate ceva”.

 

Luna, care se inaltase tot mai mult pe cer, lumina acum rasaritul cufundat in intuneric. In timp ce ne pregateam sa parasim mahalaua, africanii isi luara ramas bun de la noi cu inca un cantec:

 

Stiind ca-i viu, pot invinge teama.

Si eu sunt viu, caci m-a salvat.

Si cand ispita grea ma va ajunge,

Pe bratul Sau ma simt mereu invingator.

 

Oare neonul acesta straluceste asa? m-am intrebat, privind cu coada ochiului la zambetele lor. Nu. Era bucuria, o bucurie ce nu-si avea originea in lumea aceasta.

Prietenul meu, pastorul, imi lumina calea inapoi, la masina. Strecurandu-ne printre oameni, eram asaltata de ganduri confuze. Atat de multa bucurie in mijlocul mizeriei. Bucurie care surade asa cum surade fata unei margarete ce inmugureste si se iveste din balegar.

 

“Ce se intampla cu Ama cand ploua? Cine are grija de ea?” am intrebat. Lumina lanternei facu sa scanteieze zambetul de pe fata pastorului. “Dumnezeu are grija de ea.”

 

Caldura apasatoare. Oameni saraci lipiti pamantului. O fata fara maini, fara picioare, fara pat si fara macar un evantai care s-o racoreasca, asezata pe ciment. Se pare ca Dumnezeu nu face o treaba prea buna aici. Imi amintesc ca atunci am auzit ceva; un baiat care parea sa-si duca zilele intr-o cutie langa o gramada de gunoi, zise, “Noi nu va putem intelege pe voi, occidentalii; Dumnezeu v-a dat atat de multe, sunteti atat de binecuvantati … de ce atunci exista atatia oameni nefericiti in tara voastra?”

 

Partea noastra de lume

 

Locuim in case mari si avem asigurari de somaj, de trei ori pe zi avem mancare pe masa si cupoane duble in supermagazine, ca sa nu mai vorbim de bonurile de masa. Nu este ciudat ca vrem mai mult? Daca suntem necasatoriti, am vrea sa fim casatoriti. Daca suntem casatoriti, am vrea ca partenerul nostru sa fie perfect. Daca avem partenerul perfect, vrem sa avem mai mult timp pentru a ne bucura de viata.

 

Alteori avem prea mult. Preturile serviciilor medicale sunt exagerat de mari. Paisprezece vizite la clinica Mayo si opt operatii. Un atac cerebral ne lasa sotul mut, iar cromozomii se fac vinovati de retardul nepotului. Inmormantarea a avut loc ieri, iar astazi ne intrebam cum vom putea sa supravietuim singuri viitorului. Ne prabusim sub povara, intrebandu-ne nedumeriti de ce suntem ocoliti de viata din belsug, care mai intotdeauna pare sa aterizeze in bratele altora.

 

Vrem ceea ce nu avem.

Avem ceea ce nu vrem.

Si suntem nefericiti.

 

O povestire despre africani ce sufera cu bucurie este, intr-adevar, un lucru care emotioneaza, sensibilizeaza, insa Dumnezeu—incercam sa ne convingem singuri—nu doreste sa procedeze cu noi cum o face cu cei din Ghana. Dumnezeul nostru exista pentru a face ca viata noastra sa fie mai fericita, mai plina de semnificatie si mai lipsita de grijuri. Dumnezeul nostru ne trateaza altfel. Poate ca noi suntem conditionati de etica puritana, avand tendinta de a gasi remedii la toate. Cultura noastra occidentala—si Dumnezeul care o inspira—a cladit spitale si institutii care sa aline si chiar sa indeparteze suferinta. Noi suntem civilizati si asa Il percepem si pe Dumnezeul nostru.

 

El este Tatal nostru, asa cum se prezinta pe Sine in Cuvantul Sau, iar tatii, nu-i asa, doresc ce este mai bun pentru copiii lor—nu haine uzate cumparate la mana a doua de pe strada, sau adaposturi care se darama la prima rapaiala de ploaie. El este Mantuitorul nostru, oferindu-ne pace si bunastare, si zdrobind in acelasi timp sub picioare lucrarile Diavolului, aici incluzandu-se si bolile si dezastrele. El promite viata din belsug (si Dumnezeu intotdeauna isi tine fagaduinta). El este eliberatorul nostru, ne elibereaza de sub robia pacatului si a efectelor acestuia. In ranile Lui suntem tamaduiti.

 

Iar a fi scapat de suferinta inseamna a fi fericit.

Am inceput sa gandesc in acest fel nu la multa vreme dupa accidentul in urma caruia am ramas paralizata, in 1967. Intinsa pe spate intr-un cadru Stryker, avand capul imobilizat, puteam privi doar in sus. O pozitie numai potrivita pentru a sta la discutii cu Dumnezeu. Incercam sa-mi imaginez ce gandea El. Daca Dumnezeu era Dumnezeu—eram convinsa ca este atotputernic si iubitor—trebuie sa fi fost la fel de dornic ca si mine sa ma scape de durere. Un Tata ceresc trebuie ca plangea pentru mine la fel de des precum o facea tata, cand statea langa patul meu, strangand cu putere cadrul de protectie. Eram unul dintre copiii lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu putea face vreun lucru care sa-i produca rani copilului Sau. Oare nu a spus Isus, “Cine este tatal acela dintre voi, care, daca-i cere fiul sau paine, sa-i dea o piatra? Ori, daca-i cere un peste, sa-i dea un sarpe in loc de peste? Sau, daca cere un ou, sa-i dea o scorpie? Deci, daca voi… stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru cel din ceruri!” (Luca 11:11-13).

 

Un astfel de Dumnezeu merita sa fie urmat. Astfel ca, atunci cand am fost externata, prietenii mei m-au dus la Washington, D.C., ca sa pot fi prima din sirul ce se forma la usa ori de cate ori faimoasa vindecatoare prin credinta Kathryn Kuhlman venea in oras. Domnisoara Kuhlman a intrat pe scena imbracata in vesmantul ei alb, iar inima mea a inceput sa bata cu putere in timp ce ma rugam, Doamne, Biblia spune ca Tu vindeci toate bolile noastre. Imi doresc nespus sa ma ridici din scaunul acesta. Te rog, vrei s-o faci?

 

Si Dumnezeu mi-a raspuns: niciodata de la accident nu am mai pasit. Ultima oara cand am plecat, in acelasi scaun pe rotile, de la o cruciada tinuta de Kathryn Kuhlman, eram numarul cincisprezece dintr-un sir de treizeci de utilizatori de astfel de scaune, care asteptau in fata ascensorului ca sa coboare de pe platforma, fiecare incercand sa o ia inaintea celor ce se deplasau cu ajutorul carjelor. Imi amintesc ca am privit in jur la toti acei oameni dezamagiti si confuzi, gandindu-ma, Ceva nu e in regula aici. Oare acesta sa fie singurul mod de a aborda suferinta? Incercarea disperata de a o inlatura?

 

La intoarcerea acasa, cand m-am privit in oglinda, am vazut aceeasi expresie posaca. Eram la fel de dezorientata ca si cei ce asteptau langa ascensor. Stai putin, sa clarificam toata treaba asta: Dumnezeu este bun. Dumnezeu este dragoste. Este atotputernic. In plus, atunci cand a umblat pe pamant, a facut tot ce a putut ca sa indeparteze suferintele oamenilor pe care i-a intalnit, de la femeia cu scurgere de sange, pana la slujbasul sutasului. Atunci de ce nepotica mea de cinci ani, Kelly, are tumoare la creier? De ce cumnatul meu si-a parasit familia? De ce artrita tatalui meu nu raspunde la medicatie?

 

Bune intrebari.

Raspunsurile la ele insa par sa ne ocoleasca, ceea ce face Dumnezeu pare sa ne puna si mai mult in incurcatura, focul suferintei se inteteste. Simtim dogoarea dorintei de a avea ceea ce nu avem si de a nu avea ceea ce avem. Dumnezeu pare a fi de neabatut. Fericirea ne ocoleste. Suntem nemultumiti si tulburati.

Ma intreb cati dintre cei cu fetele triste care-si asteptau randul la ascensor, dupa cruciada de vindecare, mai cred in Dumnezeu? Acest lucru s-a intamplat cu aproape treizeci de ani in urma. Oare inca mai stau la rand? Inca mai spera? “O nadejde amanata imbolnaveste inima”, iar o inima nu poate suporta asta la nesfarsit.

Daca Dumnezeu este un Dumnezeu ce agita speranta in fata noastra ca pe un morcov, doar pentru a-l ascunde mai apoi, nu este de mirare ca dorinta noastra dupa El—increderea in El—scade pe zi ce trece.